ultima stare

Ma asez pe genunchii singuratatii mele si observ cum lumea mi se face praf si totul se misca intr-un ritm prea alert pentru privirea mea obosita... nici lumina sperantei din suflet nu-mi mai straluceste si nu stiu ce sa fac sa nu ma sting, sa nu ma pierd de tot... ma doare ce-i in jurul meu, ma mint ca inca mai exist, langa mine totul imi pare pustiu, necunoscut... mi-e teama, cred, de ce va urma, de lucrurile pe care le stiam, de cum as mai fi fara vis, mi-e dor de mine si de zambetul meu... ceva ma face sa ma revolt, dar nu stiu ce; soarta, nu imi mai zambeste, imi pare mai cruda si-n gandul meu apar iar spinii care-mi ucid incet ideea, iar viata o simt cum imi scapa printre degete si iarasi lumea imi moare in palma si inima in piept mi se opreste putin cate putin, iar privirea a obosit si ea, scaldata in lacrimi de tristete... si-as vrea atat de mult sa ma adun, sa inteleg ce e cu mine, dar sufletul imi e din nou amortit si nu stiu ce sa fac sa-i schimb starea... poate sa invat sa-l mai chem, dar nu stiu daca mai pot si as vrea atat de mult sa cred ca ma mai poate asculta...
...Si totusi...nu e totul pierdut...mai e o speranta, exista mereu o salvare in suflet si am sa prind iar viata din urma, am s-o apuc si-am s-o strang cu putere in mine, iar lumea poate va rasari din nou in privirea mea si sufletul nu-mi va mai fi amortit...